| |
Teddy
Buna! Ma numesc Raluca si sunt eleva in clasa a VII-a, intr-un frumos oras al Moldovei. Desi am 13 ani, inca imi place sa ma joc, retraind astfel minunatele clipe ale copilariei. Recunosc ca poate sunt putin cam imatura, insa libertatea de joaca nu ti-o poate lua nimeni.
Cand m-am nascut, toti in jur erau entuziasmati si incercau sa ma inveseleasca in orice fel. Pe atunci locuiam la tara, unde aveam destul spatiu ca sa alerg si sa ma joc in voie. Toate animalele de casa imi erau prietene. Caini, pisici si iepurasi imi stateau mereu la dispozitie cand aveam nevoie de ajutor sau de un partener de joaca. Ei erau prietenii naturii si ma invatau mereu din tainele ei. Ce clipe frumoase petreceam impreuna! Ei erau ca niste jucarii!
Timpul a trecut cu repeziciune, iar cand am implinit trei ani, parintii au hotarat sa ne mutam la oras. Pur si simplu credeau cÄa viata la tara nu e potrivita pentru mine si ca as putea invata mai mult la o scoala specializata, sub supravegherea unor profesori mai instruiti. Ce greseala imensa! Cred ca a fost singura hotarare gresita pe care o luasera parintii mei pana atunci, insa eu, o fetita care nici nu stia bine sa vorbeasca, nu ma puteam opune. Oare nu stiau ei cat de bine putea profesorul Cutu sa predea matematica, numarand oase??? Oare nu stiau ei cat de bine se pricepea la geografie motanul Miorlau, care mereu imi povestea despre imprejurimile gradinii??? Era atat de frumos sa inveti cu ei...
Ziua despartirii a trecut cu greu. Ulita satului, prietena mea nedespartita, ma tinea atat de strans de picioare, incat tata a fost nevoit sa ma duca in brate. Parca nu ma puteam dezlipi de copilarie. in poarta casei vechi, toate animalele erau adunate ca sa-si ia ramas-bun. A fost cumplit de greu sa ma despart de ele, de papusile din paie si de mingile de lemn, singurele mele jucarii. Pana si cerul era suparat, astfel incat a inceput sa plinga pe drumul nostru de plecare. Era atat de trist, asa ca a trebuit sa ne adapostim la o vecina pana a venit soarele sa-i stearga lacrimile. si asa am pornit spre o noua viata...
Ne-am mutat intr-un apartament la marginea orasului, unde traise inaintea noastra un barbat inalt si serios. Pentru ca abia ne mutasem, camerele nu erau bine mobilate. Nu puteam sa cred ca domnul dinainte nu avea jucarii. Iar daca avea, unde erau? Nu l-am vazut luand vreouna cand a plecat. Oare erau ascunse pe undeva?
Dupa ce am rascolit casa in sus si in jos, am gasit in sfarsit cateva jucarii intr-un dulap vechi. Nu stiam sigur ce sunt, asa ca am continuat sa ma bucur. Mai tarziu am aflat ca erau un set de cusut, bibelouri si cateva carti de matematica ale matusii, pe care eu tocmai le colorasem de la cap la coada. Am primit multe mustrari pentru asta, dar a meritat.
Pe parcurs, a inceput sa-mi placa la oras. Erau atatea locuri fumoase de vizitat! In scurt timp, camera mea s-a umplut de haine dragute si jucarii, insa niciuna nu imi putea inlocui vechii prieteni. La gradinita, doamnele educatoare ma epuizau, dandu-mi mereu imagini de colorat si poezii de invatat pe de rost. Colegele mele erau cam rautacioase, pentru ca niciodata nu ma lasau sa ma joc cu ele. Asta pana intr-o zi, cand am venit cu o cutie mare de bomboane de ciocolata in clasa si mi-au cerut scuze. Inca nu-mi dau seama exact de ce au facut-o. Poate le placeau hainele mele sau cartile de colorat, sau poate pentru ca le-am dat si lor o multime de bomboane. Mama zice ca s-au schimbat datorita firii mele prietenoase.
Astfel, cu chiu cu vai, au mai trecut inca cinci ani de la plecarea mea la oras. Vizitele la tara, rare si foarte scurte, erau insuportabile. Nu puteam sa ma bucur, stiind ca voi pleca repede si toata fericirea se va sfarsi. Aveam opt anisori in minunata seara de Craciun, cand Mosul mi-a adus cele mai frumoase doua cadouri de pana atunci. Primul cadou a fost o surioara plapanda si foarte egoista, ce mi-o lua mereu pe mama cand aveam nevoie de ea,iar al doilea, un ursulet pufos, ce stia sa cante. M-am atasat imediat de cele doua daruri neobisnuite, dar care ma incantau mereu. Parintii ma tot bateau la cap sa-i dau un nume ursului. Dupa multa chibzuinta, am hotarat sa-i spun Teddy, desi numele Ursulachi imi parea mai atractiv. Parintilor nu le-a prea placut, dar s-au obisnuit. In schimb, mica jucarie mi-a facut cu ochiul in semn de aprobare.
Pentru prima data dupa plecarea de la tara, aveam in sfarsit o jucarie care imi placea. Eram prieteni nedespartiti si faceam totul impreuna. Citeam povesti, coloram, mergeam la plimbare, ne dadeam in leagane si faceam cumparaturi. Intr-o zi chiar l-am luat la scoala ca sa il prezint colegilor. Cu totii au fost incantati si si-au dorit sa-l revada. I-am invitat acasa pentru a ne juca impreuna. Mama mi-l lua mereu din mana cand mergeam la inot, fiindca avea baterii si putea sa se strice, dar imediat dupa aceea puteam sa ne jucam din nou. Teddy era cel mai bun prieten, ce mereu stia sa ma inveseleasca atunci cand imi era greu.
Dupa ce a mai crescut putin surioara mea, am introdus-o si pe ea in jocul nostru. Era mai greu sa o avem prin preajma pentru ca voia mereu sa-i dam de mancare sau sa fie luata in brate, ceea ce il facea gelos pe Teddy, insa cu putin efort ne descurcam. Am invatat ca lucrul in echipa este important si ca un prieten bun este cea mai mare comoara a vietii. Jocurile in trei erau cele mai frumoase. Pana atunci imi dorisem foarte mult sa am o papusa mare, insa sora mea a decis sa joace ea acest rol. Ii statea atat de bine in rochia ei de printesa, incat chiar credeam ca e o papusa adevarata. L-am imbracat pe Teddy cu un costum alb, facut de mama si astfel aveam jucariile perfecte.
Nu pot uita privirea jucausa a lui Teddy pe raftul din camera mea, ce mereu ma indemna la joaca. Blana lui era portocalie, intocmai precum morcovii, iar urechile sale erau rosii ca si focul. Boticul lui moale ma gadila mereu cand simtea ca ma plictisesc, ca nu cumva sa adorm si sa uit jocul nostru minunat.
Am fost foarte inspaimantata cand Teddy s-a oprit din cantat. L-am vegheat zi si noapte sperand sa se faca bine, ingrijindu-l ca o adevarata doctorita, pana cand doctorul Tata, specialist in boli ale jucariilor, a intrat in sala de operatie cu patru baterii nou-noute. Nu stiu ce a facut, insa Teddy s-a trezit brusc, mai sprinten ca niciodata.
Pe masura ce eu cresteam, crestea si iubirea mea pentru Teddy. Dar, in acelasi timp, crestea si sora mea, ce, intr-o zi ploioasa de toamna, a taiat brusc lantul prieteniei noastre. La trei ani, stia sa vorbeasca foarte bine si, de asemenea, sa minta fara a se simti vinovata. Crezand ca nu are prea multe jucarii, a dat buzna in camera mamei, indrugand fel de fel de minciuni despre mine si prietenul meu, Teddy. Dupa acea discutie, mama a hotarat ca eram prea mare sa ma mai joc si a promis ca-i va da surioarei toate jucariile mele dragi. Intr-adevar, aveam unsprezece ani si niciuna dintre colegele mele din clasa nu mai avea papusi, ursuleti sau carti de colorat. Am privit suparata cum lucrurile erau duse in camera de alaturi, spre a trece la un nou proprietar. Cantecul lui Teddy se auzea incet, incet, pana cand s-a lasat linistea...
Acum stau singura, in camera mea, privind ultimele jucarii ramase: o broasca testoasa, doi ursuleti si o figurina a lui Mos Craciun. Pe acestea le-am primit de la prieteni, iar mama a spus ca pot sa le pastrez datorita valorii lor sentimentale. Am inceput sa ma joc din nou cu setul de cusut si cu bibelourile si sa colorez cartile de matematica, exact ca pe vremea copilariei.
Dintr-o data, un gand frumos imi alearga prin minte. Nu mai e nimeni acasa. Teddy e in camera alaturata, impreuna cu celelalte jucarii ale surioarei. Voi deschide usa si voi pasi incet pe drumul copilariei, retraind pretioasele clipe pierdute demult...
Raluca, 13 ani, Piatra-Neamt
|
